II. Taina mulţumirii
Era neliniştea unui copil de şase ani. Apoi, a început să meargă la şcoală şi a devenit şi el unul ca ceilalţi. Se bucura de prezenţa părinţilor săi, a căror lipsă o simţise atât de mult pe când era la bunici. Şcoala îi dădea destul de muncă şi îi aducea şi bucuria de a fi lăudat în faţa celorlalţi, pentru că „e copil deştept”. În plus, avea destule bucurii alături de părinţi şi de sora sa, ca să îl mai frământe cum să Îi placă lui Dumnezeu. Simţea că toate sunt daruri de la El şi Îi mulţumea pentru aceasta, dar cam atât. Devenise clar că nu avea curaj să Îl întrebe, să Îl someze să îi răspundă.
Era însă hotărât să nu Îl acuze niciodată de nimic, indiferent de ce urma să se întâmple. Îi simţise prezenţa iubitoare şi înţelesese că, în spatele oricărei suferinţe, în spatele oricărui lucru de neînţeles, există un secret ascuns în iubirea divină. De acum, ştia ce trebuie să le răspundă celorlalţi atunci când Îl acuzau pe Dumnezeu: „Nu ştiu de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă, dar eu ştiu că El ne iubeşte! Dezlegarea problemei e ascunsă în iubirea lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să Îi mulţumim, să nu Îi punem la îndoială iubirea. Şi mai simt că răspunsurile toate le vom primi pe lumea cealaltă. Să Îi arătăm lui Dumnezeu că avem încredere în iubirea Lui până atunci. Eu mă voi încăpăţâna să Îi mulţumesc!” Îşi dădea seama că nu era un răspuns mulţumitor pentru ceilalţi, dar era măcar un început.
Poate că niciodată nu şi-ar fi pus problema cum să răspundă acuzelor aduse lui Dumnezeu, dacă nu ar fi rămas singur cu El atunci când boala îl aducea în pragul morţii ori când părinţii lui lipseau atât de mult, încât păreau a fi în altă lume, păreau a-l fi uitat ori a nu mai fi interesaţi de el. Cu siguranţă, suferinţele acestea, una fizică şi alta morală, îi fuseseră uşi prin care Dumnezeu intrase până la el.
Protos. Siluan Popescu
