I. De ce nimeni nu întreabă?!
N-a întrebat, pentru că simţea că nimeni nu îi putea răspunde. Toţi erau preocupaţi de cu totul altceva. Dumnezeu nu apărea decât la momente de cumpănă, când, fie se rugau ca El să îi ajute, fie El era principalul vinovat asupra căruia îşi revărsau toate injuriile, pentru că le-a făcut sau a permis să li se întâmple ceva atât de neplăcut ori de neînţeles. Mai erau şi oameni care ziceau că El nu există, dar ei nu îi stârneau decât mirarea; era sigur pe ceea ce simţea.
Nimeni nu îi părea a-L simţi ca pe o prezenţă permanentă, ca pe o persoană dornică să poarte un dialog ori ca pe un tată iubitor, ci doar ca pe o instanţă finală şi atotputernică. El făcea să se prindă blestemele născute din inima răpusă de suferinţa nedreaptă ori să se împlinească în mod minunat cele mai îndrăzneţe dorinţe. I se strângea inima de fiecare dată când îi veneau în minte cucuvele ce cântau pe casa fratelui bunicului său. Bătrâna, soţia pe care acesta o chinuise o viaţă întreagă, îl blestemase ca, după moartea ei, să îi cânte cucuvele pe casă, până la moartea lui. Şi aşa a fost.
Dar pe El nimeni nu Îl întreba niciodată: Ce vrei Tu de la mine? Ce vrei Tu de la noi? Despre ce vrei să vorbim? Ce faci acolo singur? Nu Te plictiseşti? De ce nu vii să stăm de vorbă, să ne răspunzi la atât de multe nelămuri?
Oare Îl întrebaseră mai înainte şi El nu le răspunsese? Nu răspunsese nimănui, niciodată? Posibil. Chiar şi el Îl simţea prezent, dar nu Îl auzea nicicum. De fapt, chiar îi era frică să Îl întrebe, pentru că se temea că El îi va răspunde. Şi atunci… ce o să facă? Dacă inima nu îi va ieşi din sine de bucurie, va fi singurul care L-a auzit. Şi va rămâne singur… Cine îl va crede? Simţea că, totuşi, este o şansă… dacă toţi s-ar pune în genunchi şi L-ar implora să le vorbească precum un tată vorbeşte fiilor săi. Dar nu a avut curaj să le spună celorlalţi, gândea că nu l-ar fi luat în seamă, că nu i-ar fi înţeles frământările.
<\br>
Protos. Siluan Popescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu